Știm grupa României în preliminariile World Cup 2026 la finalul unui an în care echipa națională a bucurat milioane de români. Încă din 2023, din mandatul Edi Iordănescu, tricolorii au redevenit satisfacția unificatoare chiar și pentru cei care nu urmăresc fotbalul zi de zi. Am câștigat grupa preliminară spre EURO 2024, apoi grupa de la turneul final din Germania, am terminat pe primul loc în Liga Națiunilor. Ceea ce părea un vis la care nici nu îndrăznești să te înhami a devenit realitate reconfortantă. Dar Mondialul? Ce facem cu Mondialul?
Competiția supremă a rămas marea provocare spre care tânjim de generații deja. Acum, că știm cu cine și când ne vom lupta spre CM 2026, avem argumentele pentru un 2025 al nădejdii dublate de fapte? Ce ne recomandă, pe de o parte, și ce ar trebui să ne pună în gardă, pe de altă parte, când ducem entuziasmul prezentului spre calendarul preliminariilor?
Sunt cel puțin cinci motive puternice pentru care calificarea pare măcar mai realistă de data asta. Dar și patru motive cu greutate în jurul cărora euforia ni se risipește precum zăpada naivă sub ropotul ploii imperturbabile. Undeva la jumătatea tuturor acestora se află sufletul tremurând al românilor.
Să începem cu cele cinci argumente pozitive. Ca să fie într-un ceas bun!
Naționala României a devenit sinceră și corectă cu ea însăși în prima parte a mandatului Edi Iordănescu. Doar așa a reușit, ulterior, să își depășească limitele. Tranziția tricolorilor a lăsat printre beneficiile evidente un punct forte major: stabilitatea. Avem aproape aceeași echipă de start, aproximativ același lot, principiile grupului și starea de spirit au rămas constante. Pentru starea de spirit, firește, decisivă a fost și constanța rezultatelor bune din ultimul an.
Am devenit una din cele mai stabile naționale ale Europei. Iar Mircea Lucescu a avut măiestria de a redeveni selecționer fără șocuri inutile. Familia din vestiar se traduce vizibil în „chimie” pe teren. Pe cale de consecință, stabilitatea se transformă în coerență. Într-un calendar fotbalistic sufocat de goana UEFA și FIFA după venituri, când ai cam trei antrenamente mari și late la dispoziție pentru un meci al naționalei, ne-am câștigat un motiv indiscutabil pentru a spera cu argumente la Mondial!
Nu ne-am temut vreodată să sperăm, dar mulți ani n-am avut parcă acel curaj în clipele esențiale pentru a lupta cu toată ființa fiecărui jucător și a naționalei, ca echipă, pentru obiectiv. Astăzi, România e o echipă curajoasă fără a depăși contraproductiv limitele în raport cu resursele ei. Curajoasă în joc, dar și cu o forță mentală superioară. Din noiembrie 2022 până acum, în mai bine de doi ani, am pierdut doar cu Columbia, Belgia și Olanda. Ok, n-am învins mereu „balauri”, dar rămân totuși 22 de meciuri fără eșec!
Mai mult decât atât, atunci când bați Elveția ori Ucraina la un EURO, un declic inevitabil se produce și te împinge spre alt statut vizavi de aspirații și capacitatea de a utiliza propriile arme. Când locul 1 devine firesc, de la preliminariile Europeanului, grupa din Germania și până la Liga Națiunilor, indiferent de adversari capeți siguranța câștigătorului ori măcar o poleială din ea. Și fugi rapid dinspre teama de succes care ne-a caracterizat bolnăvicios prea multă vreme.
Nu cred că există o echipă națională în Europa la acest moment care să poată fi susținută atât de intens și de atât de mulți oameni, pe teren propriu și în deplasare. Sună triumfalist și eronat? M-am străduit zeci de minute până la această formulare pe care am curajul să o promovez oriunde și oricum.
Pentru că avem diaspora incredibilă, avem Zidul Galben, avem „Uniți Sub Tricolor” cu bunele și relele lor, împreună cu celelalte grupări de ultrași, avem zeci de mii de români care au uimit lumea la EURO 2024, în deplasări fără adversari de top, dar și umplând stadioane mari cu Cipru ori Kosovo la București.
Acum, simți că poți pentru că suntem toți! Unitatea și intensitatea românilor în jurul echipei naționale anulează potențialele diferențe de experiență, valoare sau blazon. Ele compun brațele care prind jucătorii când le e greu și îi împing atunci când dau să tremure.
Față de acum un an, dar mai ales comparativ cu realitatea de acum doi-trei ani, stranierii români configurează o hartă care probează nu doar potențialul, ci și valoarea confirmată. Dennis Man și Vali Mihăilă s-au alăturat în Serie A lui Răzvan Marin, Andrei Rațiu a devenit un fundaș remarcabil în La Liga, Radu Drăgușin joacă în Premier League, Ianis Hagi e din nou apreciat la Rangers. Nu mai suntem doar o națională „de Serie B și din țările arabe”.
În același timp, Superliga a devenit un campionat mai bun. Aici e loc de o analiză mai amplă, dar concluzia rămâne. Cu FCSB evoluând excepțional în Europa League, cu o competiție internă ascuțită în concurență și întărită de investiții importante, vezi apariția lui Dan Șucu și recordul de implicare financiară al lui Mihai Rotaru, naționala capătă o platformă așteptată și firească dinspre Superliga. A apărut Daniel Bîrligea, forțează Șut, Matei Ilie, Miculescu, Grameni. Totul pare pe trend pozitiv. Să ne țină Dumnezeu!
Până când naționala va deveni protagonista unui joc de posesie prin care își domină adversarii, așa cum năzuiește Mircea Lucescu, cel mai mare câștig al revenirii lui ține, pentru mine, de starea pe care a produs-o. Jucătorii au fost onorați și curioși să lucreze cu „Il Luce”, dar acum deja se simt aproape infailibili în momentele din teren când e nevoie să se simtă așa, datorită tehnicianului. Starea „Lucescu” înseamnă gestionare delicată a grupului, fler și autoritate în intervențiile din meciuri, expertiză deghizată în pedagogie subtilă în restul timpului.
Nu cred că au avut loc modificări importante în jocul României de când a sosit Mircea Lucescu. Nici nu prea aveau cum să se întâmple. Nu tactica sau analiza conferă dimensiunile impactului considerabil adus de reputatul antrenor, ci starea generală pe care a adus-o cu sine. Pe alocuri un simț al importanței și al propriei valori la tricolori.
Iar starea da, te poate duce la Mondial, coroborată cu celelalte elemente. Pentru că mai toate se pot lucra în fotbal, dar pe aceasta o ai sau n-o ai. Starea de campion, până la urmă. Noi o avem!
Ne trebuie și noroc, dar e nevoie și de o asumare realistă a minusurilor ca să putem privi spre Mondial cu ochii fără lacrimi. Doar așa vom găsi, poate, modalitatea prin care să le compensăm. Iată principalele patru argumente pentru care World Cup 2026 ar putea rămâne totuși o iluzie. Și pentru care e nevoie în preliminarii de o strategie perfectă astfel încât acolo unde n-avem, să inventăm. Și unde nu putem, să putem altceva!
Grupa din preliminariile World Cup 2026 este excelentă din punct de vedere al adversarilor evitați. Austria, între cele mai abordabile formații din prima urnă. Bosnia-Herțegovina din urna a treia nu e tocmai rău, iar Cipru din urna a patra: ce să ceri mai mult? Plus San Marino, ultima din Europa!
Problema e că, dincolo de punctele forte ale tricolorilor evidențiate în prima parte, avem o grupă în care locul 1 este posibil, dar și locul 3 e probabil. Este o grupă echilibrată în cea mai mare parte. Stăm foarte bine raportat la ce am evitat, dar cum stăm raportându-ne, concret, la noi înșine versus adversari? Cum spunea Jean-Paul Sartre, „fotbalul se complică mult prin prezența echipei adverse” :).
Austria lui Ralf Rangnick e o selecționată de Bundesliga, cu Laimer, Sabitzer sau Baumgartner în frunte. Prindem Bosnia-Herțegovina în picaj, dar e un adversar colțuros, va fi o deplasare tare dificilă, iar Demirovic (Stuttgart), Dedic (RB Salzburg), Karic și Gazibebovic (Sturm Graz), Kolasinac (Atalanta), Krunic (Steaua Roșie Belgrad) vin toți de la echipe din Liga Campionilor. Noi nu avem așa ceva.
Oricât ar fi crescut nivelul câtorva stranieri și cât de mult ne bucură Superliga, nu s-a schimbat uriaș de mult în bine nimic. Și nu știm dacă ceea ce s-a îmbunătățit în această perspectivă e suficient pentru calificarea la Mondial. Ar putea fi, dar mai degrabă nu. De ce?
Rămânem totuși cu 5 fotbaliști din campionatele Big 5, dar Drăgușin joacă doar când sunt accidentați ori suspendați ceilalți stoperi, Man și Mihăilă activează la o nou-promovată, Răzvan Marin și Andrei Rațiu se chinuie în a doua jumătate a clasamentelor.
Ne lipsește o experiență constantă, săptămână de săptămână, a duelurilor uriașe care te încarcă la nivel mental, fizic și pur fotbalistic. N-avem fotbaliști din Champions League, nici o recurență a turneelor finale din care să extragem seva maturității decisive. Oricât ne-am entuziasma, portarul titular e de la Damac, de-acolo de unde ne vine și căpitanul. Cel mai bun jucător din Superliga sezonului trecut s-a dus la Al Gharafa. Iar după EURO 2024 n-am văzut transferuri uluitoare.
Constanța și omogenitatea primului 11 al României au și un revers. De fapt, e o cauză-revers: lipsa de soluții suficient de bune și de multe pentru un lot competitiv. Adevărul dureros este că, pentru preliminariile CM 2026, la acest moment, avem cel puțin 6 posturi în națională cu diferență mare sau foarte mare între titulari și rezerve sau opțiunile secundare. Nu e un diagnostic de calificare la un Mondial!
Bancu nu are rival pe flancul stâng al apărării, iar în cel drept, distanța dintre Rațiu și alternative crește considerabil. Să nu ne gândim cum ar arăta o suspendare sau o accidentare pentru vreunul dintre ei! Nici în centrul apărării nu putem spune că avem certitudini în formă și de valoare apropiată lui Drăgușin sau experienței lui Burcă. Ce facem cu închizătorul dacă nu e Marius Marin? Dar mijlocași centrali aproape de randamentul și valoarea certificată a lui Răzvan Marin și Nicolae Stanciu, avem fix acum?
Avem inclusiv oportunitatea calificării la World Cup 2026 prin intermediul barajului, unde putem ajunge ocupând locul 2 în grupa preliminară sau măcar prin intermediul Ligii Națiunilor, pentru că ne-am câștigat grupa și am putea profita. Dar numai când auzim de baraj ne iau parcă fiorii! Ne vin în minte Slovenia lui Hagi, apoi Grecia lui Pițurcă, spre Islanda lui Mirel Rădoi. Am clacat mereu!
Unde mai pui că nu e un baraj tur-retur, ci e vorba de două partide, cu doi adversari diferiți, fiecare baraj într-o singură manșă! Și trebuie să fii cap de serie ca să poți juca pe teren propriu măcar primul baraj! Destul de complicat și, având în vedere trecutul nostru cu experiențe amare la meciuri recente de totul sau nimic, șansele reale se reduc oricât ai fi de optimist.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER